Ceata densă acoperea Balta. Aerul era greu de fum și de mirosul ierbii putrezite. Pământul ud, nămolos, se lipea de picioare. Umiditatea și frigul pătrundeau în oase. Bărbații avansau încet, oarecum descurajați. Plantele joase și stuful le blocau calea. Șefii se făceau tăcuți și mergeau strângând din dinți.
Așadar, acesta era Lacul Giannitsa? Această mocirlă umedă și întunecată, unde vor locui, ca amfibii și ei, zile, săptămâni și luni... poate chiar vor muri aici? Ușor și agile, Apostolis se strecura printre plante și stuf, pășind pe unde era un colțișor uscat, iar bărbații îl urmăreau, tăcuți și posomorâți.
Umbre s-au ridicat în fața lor, conturându-se în amurgul dimineții. Erau luptători din corpurile grecești închise în Lac. Avertizați, ieșiseră să îi întâmpine pe noii veniți și să-i conducă către cea mai apropiată scară a Bălții. Fericiți, întindeau și strângeau mâini, schimbau saluturi, ofereau să descarce bărbații obosiți.
Șefii îi priveau în tăcere. Aceștia erau războinicii Bălții? Aceste umbre umane slabe și gălbui? Cu aceștia aveau să lupte împotriva bulgarilor? Așa aveau să devină și ei în curând? Apostolis începuse deja o conversație cu unul dintre bărbați.
