Din opera lui Cavafy, nu lipsește Dumnezeu. Totuși, numele său este absent. În versurile Alexandrinului, întâlnim întreaga teologie grecească, atât în versiunea sa politeistă, cât și în cea creștină.

Nicăieri, poetul nu dogmatizează și nici nu predică. Divinul pentru Cavafy este un membru al comportamentului omului în societatea sa cu viața. Uneori, răspunde disperării pentru a conferi sens, în timp ce, alteori, tace hermetic.

Occazional, transcendentul este umanizat, rătăcind pe străzile muritorilor sau plimbându-se invizibil prin tavanurile istoriei. În fiecare caz, este prezent, ca o urare, ca o referință, ca un rol.

Lucrarea de față examinează locul divinului - în fiecare dintre aspectele și semnificațiile sale - în vorbirea poetică a lui Cavafy, adunând și analizând din întreaga sa operă toate acele poezii care mărturisesc această relație – a finitului cu eternul, a omului cu Dumnezeul său.