Will și-a tras mama de mână și i-a spus: „Hai, hai...” Dar ea părea reticentă să-l urmeze. Era evident că încă îi era frică. Will a privit cu atenție pe sus și pe jos aleea îngustă, atât cât îi permitea lumina amurgului; ochii lui au cercetat unul câte unul casele uniforme, grădinile minuscule, gardurile cu tufișuri, a văzut soarele jucăuș legănându-se pe ferestrele unei părți, lăsând cealaltă în umbră. Nu mai aveau mult timp înainte. Era ora când toți luau cina, iar Will era mai mult decât sigur că în curând vor apărea pe străzi și pe trotuare copiii din cartier, gata să privească, să comenteze, să observe. Era periculos să mai aștepte, dar singurul lucru pe care îl putea face era să încerce să o convingă, așa cum făcea de obicei.

„Mama, hai să mergem să o vedem pe doamna Cooper”, i-a spus. „Uite, aproape am ajuns”. „Pe doamna Cooper?” l-a întrebat ea ezitant. Dar Will deja suna la sonerie. Pentru a face asta, a trebuit să-și pună geanta jos, pentru că cu cealaltă mână încă ținea de mâna mamei sale. Poate că îi părea puțin deranjantă ideea că unii ar putea să-l vadă la această vârstă – avea aproape doisprezece ani – ținându-și mama de mână, dar știa bine ce i s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi făcut-o.

Ușa s-a deschis și în prag a apărut silueta curbată de artrită a profesoarei sale de pian de vârstă mijlocie, răspândind peste tot un parfum minunat de lavandă, atât de familiar lui Will din prima zi în care a cunoscut-o. „Cine este? Tu ești, William?” l-a întrebat doamna în vârstă. „Nu te-am mai văzut de peste un an. Ce vrei, dragul meu?” „Vreau să mă lăsați să intru puțin, vă rog, și să aduc și mama cu mine”, i-a spus el hotărât.