Ar fi trebuit să fie primul roman al lui Gabriel García Márquez. Datorită bunicilor săi, a cunoscut încă din copilărie povestea Macondo și destinul familiei Buendía, urmărită de destinul incestului. O lume în care lucrurile extraordinare aveau dimensiunea cotidianului cenușiu, iar obișnuitul era perceput ca un fenomen supranatural; o lume fără timp, unde multe lucruri încă nu aveau nume, era și lumea lui.

A avut nevoie de douăzeci de ani pentru a scrie în cele din urmă aceste povești de familie cu întreaga bogăție și blestem a referințelor biblice, de basm, literare și politice; ne-a învățat că „triburile condamnate la o sută de ani de singurătate nu mai au o a doua șansă pe pământ”.