„ÎNCĂ NU POT SĂ CRED că urmărim pe Omul Mare cu Picioare Mari”, a șoptit Sophie, privind cu uimire uriașa urmă de pas în noroiul umed. Fiecare deget enorm era lat cât brațul ei, iar în urma lăsată se formase o băltoacă adâncă și plină de apă. Dex a râs, afișând două gropițe perfecte, și s-a ridicat pe vârfuri ca să examineze o zgârietură de pe scoarța unui copac din apropiere. „Chiar cred oamenii că există un om-maimuță gigantic care umblă pe aici și încearcă să-i mănânce?”
Sophie s-a întors de cealaltă parte și și-a ascuns fața cu părul ei blond ca să nu i se vadă obrajii înroșiți. „Complet nebunesc, nu-i așa?” Aproape că trecuse un an de când descoperise că este elf și mersese în Orașele Pierdute, însă uneori uita și suna ca un om. Știa că sasquatch-ii nu erau decât creaturi înalte, păroase, verzi, cu ochi ca niște mărgele și nasuri ca niște ciocuri – lucrase deja cu ei pe câmpiile din Havenfield, vasta moșie și adăpost pentru animale pe care acum o numea acasă. Dar era greu să uiți o viață întreagă de învățătură omenească. Mai ales când ai memorie fotografică.
Un fulger a spintecat cerul și Sophie a tresărit. „Nu-mi place locul ăsta”, a mormăit Dex, cu ochii lui violeți măturând șirul de copaci în timp ce se apropia de Sophie. Atmosfera umedă și grea făcea cămașa lui albastră să se lipească de brațele sale subțiri, iar pantalonii gri erau plini de noroi. „Hai să găsim chestia asta și să plecăm de aici.” Sophie era de acord. Pădurea mlăștinoasă era deasă și sălbatică. Parcă timpul uitase acest loc.
