Au trecut cincizeci și doi de ani de când Vargas Llosa și García Márquez, doi romancieri latino-americani încă tineri, au purtat în Lima această discuție foarte ciudată pe care cititorul urmează să o parcurgă. Este foarte ciudată pentru că în ea nu există niciun cuvânt important care să nu fi suferit o transformare dramatică după tot acest timp. Titlul discuției, Romanul în America Latină, pare inocent, simplu, descriptiv, dar înțelegem imediat că nici romanul, nici America Latină, nici, cu atât mai mult, romanul latino-american nu mai sunt acelea despre care au vorbit Vargas Llosa și García Márquez în septembrie 1967. Și asta pentru că, vă rog să acordați atenție, ceea ce s-a întâmplat cu adevărat este Vargas Llosa și García Márquez: pentru că această jumătate de secol este epoca succesului și influenței Cien años de soledad, a ambiției uriașe a Conversației în catedrală, a operelor admirabile ale tradiției noastre care sunt Crónica de una muerte anunciada și La guerra del fin del mundo; pentru că această jumătate de secol este, de asemenea, o epocă a transformărilor lumii noastre politice (de la cazul Padilla* și

Pinochet până la fujimorism* și lunga domnie a lui Fidel Castro) și în toate acestea au fost prezenți cei doi romancieri. Borges, care este adesea menționat în această discuție, a definit pentru totdeauna ideea în Pierre Menard, autorul lui Don Quijote: trecerea timpului – și această întruchipare ciudată a timpului care sunt cărțile pe care le scriem – schimbă cuvintele. Acesta este unul dintre cele mai constructive moduri de a citi această discuție. Pentru noi, cititorii și scriitorii latino-americani, cuvintele folosite în 1967 pentru a explica momentul istoric nu mai există: au fost distruse și reinventate de-a lungul anilor și astăzi nu le mai folosim așa cum le foloseau ei. Și, vorbind despre singurătate ca temă a cărților lor, García Márquez se teme că aceasta va fi considerată prea „metafizică” și, prin urmare, „contrarevoluționară”**; când Vargas Llosa vorbește despre „responsabilitatea” sa