Iată-mă, dragul meu Jurnal, gata din nou să-ți mărturisesc. Gata să-mi scot sufletul, așa cum fac mereu, doar ție. Doar aici pot să-mi deschid inima și să vorbesc despre ceea ce simt cu adevărat. Câte pixuri m-au ajutat să împărtășesc povestea mea cu tine? Câte nopți am adormit cu capul sprijinit pe paginile tale deschise, cu mâna încă ținând pixul, de parcă aș putea să-mi scriu gândurile în somn? Desigur, părinții mei nu înțeleg de ce petrec atât de multe ore aplecată peste biroul meu, scriind un rând după altul, dezvăluindu-mi sufletul, în timp ce aș putea face o mulțime de lucruri pentru a mă distra. Tu însă înțelegi, prietene. Uf...
Bine. Să începem astăzi cu câteva detalii? Deoarece acest jurnal este nou, voi începe de la început. Sunt Caitlin Donnelly. Am șaptesprezece ani, în ultimul an la Liceul Seaside. Nu sunt chiar atât de rău. Aș spune că sunt un șapte. Am probabil părul blond, ușor ondulat, care îmi ajunge până la umeri. Nu sunt nici foarte înaltă, nici foarte scundă, nici prea grasă, nici prea slabă. Am un zâmbet frumos, deși cei doi dinți din față ies puțin în evidență. Prietena mea, Julie, spune că ochii mei sunt cel mai bun trăsătură a mea, pentru că sunt atât de rotunzi, întunecați și serioși.
