În societatea vizuală, vocile pesimiste prevăd un viitor sumbru de supunere a omului algoritmilor, transformarea biologică într-o specie nedorită și chiar dispariția completă a acestuia. Pe de altă parte, vocile optimiste declară că ne vom adapta treptat la evoluția tehnologică, bucurându-ne de beneficiile ei, sau că răsare o nouă epocă pentru specia umană, care, depășind limitările biologice, va coloniza în cele din urmă universul împlinindu-și destinul.

Este posibil să rămânem critici atât față de evanghelia supraomniștilor despre o umanitate eliberată și fericită datorită evoluției tehnologice, cât și față de profeția întunecată a tehnofobilor, adică distopia unui tehnototalitarism sau a dispariției complete a umanității? Cum ar putea arăta o artă reflexivă a vieții, atunci când cedăm fără ezitare în viața de zi cu zi gestionarea alegerilor și luarea deciziilor algoritmilor, pentru a ne ușura povara unei libertăți excesive?

Eseurile acestei cărți urmăresc să descrie forma actuală a societății vizuale și anumite trăsături ale subiectului vizual ca nou tip uman, sub prisma umanismului digital. Acesta, ca o propunere de autocunoaștere, investighează ce constituie umanitatea, apărând o autonomie relativă sau, poate, ultima autonomie a omului atât în fața algoritmilor cât și în fața imaginii digitale de sine.