O lucrare care poate fi citită în multe feluri. Prima și poate cea mai evidentă concluzie este că Anticristul pentru Nietzsche este chiar creștinismul, și anume creștinismul lui Pavel și, prin extensie, preoții, care, conform lui Nietzsche, au corupt mesajul lui Isus cu motive umile, pământești și politice.

În spiritul mai larg al tremurăturilor aduse de teoria lui Darwin, Nietzsche a fost influențat de teoriile lui Wilhelm Roux, William Henry Rolph, Léon Dumont și Karl Wilhelm von Negeli. Împreună cu alte influențe, cum ar fi cele ale filosofilor greci pre-socratici, Nietzsche a identificat voința de putere ca principala forță motivațională a umanității. Cu toate acestea, el nu a definit niciodată sau sistematizat exact ce a vrut să spună, rezultând în diverse interpretări și neînțelegeri.

Astfel, necesită o oarecare precauție. Pentru Nietzsche, voința de putere nu spune ce ar trebui să facă omul; el pur și simplu observă natura umană. În consecință, filozoful german vede „dar oricine te lovește pe obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt” al creștinismului ca o religie a înfrângerii și, astfel, un promotor al unei atitudini umane care corupe adevărata natură a omului. El crede că această corupție este creată deliberat de ierarhia ecleziastică pentru a împiedica omul în căutarea gândirii libere și (prin urmare) a cuceririi puterii, servind evident ordinii stabilite (autoritatea politică și ecleziastică).

În ceea ce privește înfrângerea creștinismului, Nietzsche nu este deosebit de original. Cititorii de astăzi ar putea fi văzuți această idee specifică în lucrări clar influențate de poziția ambiguă a istoricului Edward Gibbon (Gibbon, 1737 - 1794) cu privire la rolul noii religii în prăbușirea Imperiului Roman de Apus.

Nietzsche, prin urmare, atribuie creștinismului (emfatic nu lui Isus) și în special protestantismului și clerului său, cauza declinului spiritului și valorilor europene (și germane). Pentru Nietzsche, chiar și cei care se declară atei sunt în realitate creștini într-o stare latentă, purtând în mințile lor „păcatul originar” al creștinismului, căutând nu eliberarea și împuternicirea omului, ci o mentalitate de turmă și o „oaieficare”.

Adevărul este că „Anticristul” pentru noi astăzi este mai degrabă o critică tânără, plină de vigoare și furie, repetată adesea la adresa bisericii, pe care o facem adesea în Grecia imitând „vesticii”, folosind argumente pe care „vesticii” le folosesc împotriva propriilor realități, pierzându-ne propriul sens pentru o critică pertinentă a propriei realități și biserici.

Nietzsche, în anumite momente, este contradictoriu, în timp ce în alte locuri pare să ignore multe dimensiuni filosofice (în special cele care derivă din fuziunea cu educația clasică greacă), sociale, politice și istorice ale creștinismului. În principal, el respinge mesajul Învierii și nu apreciază cum a funcționat ideologic creștinismul în progresul Europei de Vest și în îmbogățirea ulterioară a educației clasice grecești care a avut loc în Estul greco-bizantin și a servit ca o fundație pentru aceasta. În special cele aproximativ unsprezece secole bizantine, urmând spiritul timpului său, el nu le ia deloc în serios. În cele din urmă, nu scapă de condiția de creștin latent și predică propria sa deificare.

Voință pentru putere sau puterea voinței? Egoism sau dragoste frățească? Este natura calea pe care omul trebuie să o urmeze? Fie iubești Nietzsche, fie îl urăști. Și acest lucru nu are nimic de-a face cu observațiile sale, ci cu întrebările provocatoare pe care le ridică; întrebări care sunt imposibil de trecut indiferent chiar și astăzi.