A argumenta înseamnă a se certa, a lupta, a se strădui. Acest lucru este bine cunoscut. Cu toate acestea, nu este pe larg cunoscut că a argumenta este sinonim cu a se strădui și a provoca. În epicele homerice, Eris era zeița conflictului - soră și tovarășă a lui Ares, în timp ce Hesiod o consideră fiica Nopții și distinge două tipuri de conflict: cel rău, mama tuturor relelor (Durere, Uitare, Ucidere, etc.) și cel bun (competitie nobilă). Ar putea conflictul fi o virtute și o forță motivațională pentru nașterea filosofiei grecești antice, democrația sporturilor (jocurile olimpice) și, în general, a civilizației grecești și, prin urmare, a celei occidentale?

În 1870, Nietzsche i-a scris avocatului Karl von Gersdorff: “Particip la prelegerile sale săptămânale de la Universitate despre studiul istoriei și cred că sunt singurul dintre cei șaizeci de ascultători care percepe cursul profund al gândirii sale cu toate descrierile sale curioase și pauzele abrupte, unde subiectul se apropie de ambiguu. Pentru prima dată în viața mea, mă bucur de o prelegere și, mai mult, este genul de prelegere pe care voi putea să o dau când voi fi mai în vârstă.” Se referea la marele istoric elvețian al artei și culturii, Jacob Burckhardt.

Burckhardt a respins determinismul școlii hegeliene de istoriografie și a jucat un rol crucial în conturarea unei noi forme de istorie, care a devenit cunoscută în germană ca kulturgeschichte, “istorie culturală.” Istoria culturală a înregistrat și interpretat evenimentele trecutului prin intermediul contextelor lor sociale, culturale și politice, precum și prin artă și comportamente - tradiții ale fiecărei culturi.

Cu toate acestea, problema studiului festivalurilor, obiceiurilor, modelelor de comportament și altor forme de expresie populară a fost că descoperirile, tehnicile și tehnologia necesare pentru astfel de studii nu erau întotdeauna disponibile, mai ales în timpul lui Burckhardt. Astfel, studiul unei culturi depindea adesea de elita sa și de presupunerea că această cultură era pe deplin conștientă și înregistrată în literatura și arta perioadei.

Până la Burckhardt, metodele de înțelegere, povestire și narațiune a trecutului erau dominate de forma lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel (sau Hegel). Ulterior, abordarea marxistă - materialistă - (care se bazează pe hegelian) s-a impus ca o explicație mai convingătoare a semnificației evenimentelor istorice. Cu toate acestea, materialismul istoric marxist nu a reușit să șteargă atracția pe care istoria o are în dimensiunile sale spirituale/intellectuale. Cu toate acestea, istoria în era historicismului din secolul al XIX-lea a jucat același rol pe care sociologia și antropologia îl joacă astăzi.
Historicismul abordează explicația fenomenelor sociale și politice (inclusiv idei și credințe) prin studiul procesului/istoriei din care au apărut. Historicismul este un instrument util în crearea de teorii și narațiuni contextuale, pentru a înțelege cum au apărut fenomenele sociale și culturale. Cu toate acestea, nu ia în considerare tradițiile populare, credințele, prejudecățile, superstițiile, etc.
Astfel, istoria a înlocuit filosofia ca bază pentru studiul naturii umane și explicația societăților umane până când Nietzsche a venit și a contestat presupunerile historicismului. Și în acest atac al lui Nietzsche asupra historicismului, viziunile lui Jacob Burckhardt au jucat un rol.

Nietzsche a fost influențat de acest mare istoric. Cei doi împărtășeau credința că competiția - dorința de primat și excelență - era în centrul viziunii asupra lumii a grecilor antici. Nietzsche a ajuns probabil la această concluzie pe cont propriu, iar Burckhardt pur și simplu a confirmat sau a organizat-o pentru el. Cu toate acestea, de la un anumit punct încolo, se pare că fiecare a contribuit la gândirea celuilalt.

Conceptul de "luptă" al grecilor antici este omniprezent în toate lucrările lui Nietzsche, jucând rolul de busolă în viziunea sa asupra lumii.