Am mângâiat pagina cu degetele mele, simțind adânciturile în locurile unde el apăsase atât de tare cu pixul pe hârtie, încât aproape a găurit-o. Îmi imaginam cum o scria – umplând hârtia cu zgârieturile lui furioase, cu scrisul său aspru, ștergând rând după rând când cuvintele nu ieșeau așa cum voia, poate chiar rupând pixul în mâna lui prea mare^ așa se explicau petele de cerneală. Puteam să-mi imaginez frustrarea care îi făcea sprâncenele negre să se încrunte și fruntea să i se încrețească. Dacă aș fi fost acolo, poate aș fi râs. Nu face un atac cerebral, Jacob, i-aș fi spus. Spune-le pur și simplu așa cum sunt.

Ultimul lucru pe care aveam chef să-l fac acum era să râd, în timp ce reciteam cuvintele pe care deja le știam pe dinafară. Răspunsul lui la nota mea insistentă – care trecuse de la Charlie la Billy și apoi la el exact ca și cum am fi fost în clasa a doua primară, așa cum observase – nu m-a surprins. Știam cam ce avea să spună înainte să o deschid.

Ceea ce m-a surprins a fost cât de mult mă durea fiecare rând șters – de parcă vârfurile literelor erau lame ascuțite. Și, mai ales, că în spatele fiecărui început furios se ascundea un lac imens de durere^ durerea lui Jacob mă tăia mai adânc decât a mea. În timp ce reflectam la acestea, mi-a venit din bucătărie mirosul incontestabil de ceva care ardea. Într-o altă casă, faptul că gătea altcineva în afară de mine poate nu ar fi fost un motiv de panică.

Am băgat în grabă hârtia mototolită în buzunarul de la spate și am alergat, reușind să ajung jos în ultimul moment. Borcanul de sticlă cu sos de paste pe care Charlie îl pusese în cuptorul cu microunde era abia la prima rotație când am deschis brusc ușa și l-am scos afară.