ERA PERIOADA ÎN CARE MI-AȘ FI DORIT MAI MULT CA ORICÂND să pot dormi. Liceul. Sau poate că purgatoriu era un cuvânt mai potrivit? Dacă exista o cale să mă ispășesc pentru păcatele mele, atunci cu siguranță asta ar fi cântărit destul de mult în balanță. Inactivitatea nu era ceva la care să mă pot obișnui – fiecare zi mi se părea insuportabil de mai monotonă decât cea precedentă. Poate că acesta era somnul meu – dacă somnul este definit ca o perioadă de inerție între perioadele de activitate. Îmi fixam privirea pe crăpăturile tencuielii din colțul restaurantului, imaginându-mi că formau modele inexistente. Era o modalitate de a ignora vocile care sporovăiau ca un torent în capul meu. Sute dintre aceste voci le ignoram din plictiseală. În ceea ce privește mintea umană, le auzisem deja pe toate, de multe ori chiar. În acea zi, toate gândurile erau dominate de drama nesemnificativă a unei noi adăugiri în micul cerc al elevilor. Puteau să se tulbure pentru ceva atât de mic. Văzusem noua față repetându-se în fiecare gând, din fiecare perspectivă. O fată umană obișnuită. Entuziasmul pentru sosirea ei era obositor de previzibil – era aceeași reacție pe care ar avea-o un grup de copii mici dacă le-ai arăta un obiect strălucitor.
Am încercat și mai mult să-i ignor. Doar patru voci încercam să nu le aud, din discreție și nu din repulsie: ale familiei mele, ale celor două fete și ale celor doi băieți care se obișnuiseră atât de mult cu lipsa intimității în prezența mea, încât rareori se îngrijorau din această cauză. Făceam tot ce puteam. Încercam să nu aud, dacă puteam. Oricât de mult aș fi încercat însă... știam. Rosalie, ca de obicei, se gândea la ea însăși – mintea ei era un lac stătut cu puține surprize. Își văzuse reflexia în ochelarii cuiva și se gândea la perfecțiunea ei. Nimeni nu avea părul mai apropiat de culoarea aurului adevărat, nimeni nu avea corpul atât de perfect ca o clepsidră, nimeni nu avea fața atât de impecabil, simetric ovală. Nu se compara cu oamenii din jurul ei – comparația ar fi fost ridicolă, absurdă. Se gândea la alții ca noi, dar nimeni nu se ridica la nivelul ei.
