ÎN CARTIERUL DE EST AL LONDREI, DUPĂ ÎNSERARE, AUGUST 1888, PUȚINA LUMINĂ PĂTRUNDE parcă cu greu de la felinarele cu gaz care nu sunt sparte și de la focurile pentru cazane aprinse pe caldarâm, în fața cârciumilor, unde bătrâni vânzători oferă melci de mare fierți. Străina, îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, de la pălărie până la cizme, alunecă din umbră în umbră neobservată, de parcă ar fi ea însăși doar o umbră. În locul de unde provine, este de neconceput ca vreo femeie sau fată să iasă noaptea fără însoțirea soțului, tatălui sau fratelui. Totuși, este hotărâtă să facă orice este nevoie pentru a găsi persoana pe care a pierdut-o. Cu ochii larg deschiși în spatele vălului negru care îi acoperă fața, observă împrejurimile, caută, urmărește pe măsură ce înaintează. Vede cioburi de sticlă pe dalele crăpate ale trotuarului. Vede șobolani care se plimbă nestingheriți, târându-și cozile scârboase și fără păr. Vede copii sărăcăcios îmbrăcați alergând desculți lângă șobolani și cioburi de sticlă.

Vede cupluri, bărbați cu veste roșii de flanel și femei cu pălării ieftine de paie, mergând clătinându-se, ținându-se de mână. Vede pe cineva prăbușit de-a lungul unui zid, beat sau adormit printre șobolani, poate chiar mort. Nu doar vede, ci și ascultă. De undeva se aude o manivelă învârtindu-se și o vioară mecanică împrăștie melodia ei zornăitoare în aerul nopții plin de fum. Muzica ajunge la urechile siluetei îmbrăcate în negru fragmentat, ca și cum ar fi amețită de băutură. La intrarea unei cârciumi aude o fetiță strigând: „Tată? Tată?” Aude urlete, râsete, țipete de bețivi, vânzători ambulanți care își laudă marfa: „Stridii! Le înmoi în oțet și le înghiți întregi, patru mari doar un penny!”