PE VÂRFUL DEALULUI deasupra portului domină imensa clădire pătrată care odinioară a fost cazarma armatei turce, dar acum este sediul Iadului pe Pământ. Mirosul putred al cadavrelor umflate – vaci, cai, oameni – care plutesc în mare nu se compară cu mirosul din interiorul acestui cub uriaș de piatră. Alături, pe podelele de piatră zac bărbați răniți, bolnavi sau pe moarte, în special tineri soldați britanici, mulți fără măcar o saltea de paie pe care să stea sau o pătură cu care să se acopere. În Iad domnește o liniște relativă – pacienții sunt atât de disperați, neputincioși și slabi încât suferă aproape în tăcere, murind cu miile din cauza infecțiilor, gangrenei și holerei.

Unul dintre cei care zac inconștienți și probabil nu vor supraviețui nopții ce se apropie este un tânăr de doar douăzeci de ani. Lângă el îngenunchează o fată speriată, chiar mai tânără decât el, soția lui de mai puțin de un an, care a venit în acest loc îngrozitor împreună cu el. Majoritatea soțiilor soldaților au venit cu ei, urmând trupele cu bebelușii în brațe, pentru că soldații nu pot trimite salariul acasă, iar dacă se despart de soții lor, femeile vor muri de foame.

Multe dintre ele mor de foame oricum. În timp ce își privește soțul murind, fata este cuprinsă de o tristețe mută, tremurândă și mai ales tăcută, care caracterizează Skutari, deoarece a văzut prea multă moarte. Își dă seama că și ea poate muri și nu îndrăznește să spere că viața nouă pe care o poartă în trupul ei fragil ar putea supraviețui.